Odiseea produselor tradiționale românești către lumină

Material AGRO TV publicat în Revista Sinteza.
De la furcă, la furculiță: Produsele tradiționale românești, poveste fără sfârșit…fericit?
Cașul momârlan de oaie, din Hunedoara, dulceața de merișoare „Domnița”, toba de casă Dumbravă, slănina de Mangaliță, brânza de Țaga, toate sunt produse tradiționale, dar din păcate unele sunt, pe nedrept,prea puțin cunoscute în România şi, bineînţeles, total necunoscute în ţările europene, care se luptă în fiecare zi să obţină atestări europene care să arate faptul că sunt tradiţionale, adică mai naturale şi mai bune.
Teoretic, produsele tradiționale au provocat o adevărată revoluție pe piața de bunuri alimentare din România.Ele au intrat pe într-o lume dominată de supermarketuri şi de produsele industriale, contestate puternic pentru conţinutulmasiv de substanţe nenaturale, considerate a fi periculoase. Tocmai pentru a se face o diferenţă între alimentele industriale şi cele tradiţionale au fost impuse reguli foarte stricte, pe care producătorii care se ocupă de cea de a doua categorie trebuie să le respecte pentru a primi recunoaşterea necesară.
Practic, din 1 octombrie 2014, produsele tradiţionale trebuie să corespundă unor cerințe impuse de Ordinul comun al Ministerului Agriculturii, Ministerului Sănătății Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, privind atestarea produselor tradiționale publicate în Monitorul Oficial Nr. 688 din 11.11.2013
Astfel, de la început, produsul tradițional este definit ca fiind un produs alimentar fabricat pe teritoriul național și pentru care se utilizează materii prime locale; care nu are în compoziția lui aditivi alimentari, care prezintă o rețetă tradițională; un mod de producție și/sau de prelucrare și un procedeu tehnologic tradițional și care se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii.
Atestarea produselor tradiționale este, de fapt, recunoașterea tradiționalității unui produs prin intermediul înregistrării sale în conformitate cu legile în vigoare, adică cu Ordinul 724, din 2013 și modificările sale ulterioare. Produsele atestate sunt incluse în Registrul Național al Produselor Tradiționale (RNPT) care poate fi consultat pe site-ul MADR.
În  Registrul Național al Produselor Tradiționale din România (RNPT) apăreau în luna octombrie a anului 2015, 474 de produse ca fiind tradiționale. Din păcate, deși au toate atestările necesare, multe dintre ele nu sunt cunoscute consumatorilor din România, care, în aceste condiții, preferă alimentele de import, mai ușor de găsit în marile magazine, mai bine promovate și, de cele mai multe ori, mai ieftine.
O piață prea revoluționară pentru produsele de acasă
În paralel cu procesul de atestare, micii producători din România încearcă să își găsească un loc pe o piață care adesea pare să nu îi mai vrea, deși pentru ea produc, așa că ei trebuie să facă zi de zi față provocărilor venite din toate părțile. Pe de-o parte, din partea autorităților care au impus o legislație stufoasă și costuri exorbitante pentru atestări și, pe de altă parte, din partea falșilor producători de produse tradiționale, care le ocupă locurile din târgurile de profil și le „strică firma”.
Dacă până în 2014 a funcționat un cadru legislativ prea permisiv, care a permis atestarea a peste 4.400 de produse așa-zise tradiționale în nouă ani, ulterior regulile au devenit mai clare și procedurile de control mai stricte, așa că după octombrie, aproape 90% din alimentele considerate a fi tradiționalenu și-au mai primit atestările necesare, ceea ce spune multe despre ceea ce au însemnat aceste produse pentru România și pentru românii, din ce în ce mai suspicioși și mai puțin dispuși să investească pentru a le duce în bucătăriile proprii.
Paradoxal, din cele 4.402 produse tradiționale existente înainte de 1 octombrie 2014, doar unul avea și o certificare, o recunoaștere europeană. În același timp, în aceeași perioadă, țările care au conturat și au adoptat pentru prima dată Politica Agricolă Comună, se puteau lăuda cu un număr mult mai mic de produse recunoscute: Franța cu 127, Italia, cu 114, Spania cu 91, iar Germania cu 86, dar mullt mai multe produse cu recunoașteri internaționale pentru denumre de origine sau indicație geografică protejată.
Timpuri noi, reguli noi pentru producători
Schimbarea legislației a fost cerută, în primul rând de producătorii care au sesizat autoritățile că mărfurile de pe piețe nu erau ceea ce pretindeau a fi, că în magazine și la târguri se vinde salam sau brânză cumpărată din magazine, prelucrate ușor și reetichetate ca fiind produse tradiționale, așa că schimbarea s-a produs, iar celor care și-au dorit avize noi li s-a cerut să întocmească alte documentații, un nou caiet de sarcini prin care să se demonstreze unicitatea produsului, în care să se prezinte caracteristicile acestuia și a materiilor prime, care să nu conțină produse de sinteză.
Pentru recunoaștere s-au cerut descrieri ale metodelor de producție specific locului, autentice și invariabile, precum și descrierea procesului tehnologic tradițional, cu toate fazele de producție, inclusive cele realizate manual. Fiind vorba despre produse de calitate superioară, s-a impus precizarea elementelor organoleptice, fizico-chimice și modul de producție sau de prelucrare care să reflecte un procedeu tradițional, prin care produsul să se distingă de alte produse din aceeași categorie. Caietul de sarcini mai trebuia să includă o poveste a produsului, un istoric și multe altele pentru a putea fi validat.
Verificările mai serioase și schimbarea regulilor au determinat o purificare a ofertei și au condus la creșterea încrederii producătorilor în reprezentanții direcțiilor agricole din teritoriu și în cei ai ministerului care gestionau întregul sistem.
Atestările = profit pentru producători
Practic, în acest moment, în România sunt considerate oficial ca fiind tradiţionale 195 de produse din carne, 120 din lapte, 71 de panificaţie, 43 din legume şi fructe, 18 din peşte, 3 băuturi alcoolice şi 3 de alt fel.
Din 1 octombrie 2014 până acum au fost respinse 242 de dosare depuse pentru obţinerea atestărilor, din diferite motive.
Dar ce se întâmplă cu produsele produse en-gros, după canoane mai stricte? Pentru acest segment a fost aprobată o nouă categorie,de reţete consacrate prin Ordinul 394/2014 în care au fost incluse printr-o atestare specială alte 69 de produse, oferite de 13 operatori (7 de panificaţie, 44 din carne şi 20 de lapte), aşa că toţi producătorii, sau aproape toţi puteau să se declare mulţumiţi. Şi poate aşa ar fi fost dacă nu ar fi apărut ideea să fie creată o nouă categorie, de „produse locale”…
Pe de altă parte, producătorii şi-au dorit să treacă dincolo de graniţele României şi să primească avizările Europei pentru denumirea de origine, pentru indicaţia geografică sau ca specialitate tradiţională garantată.
Primul produs pentru care s-a obţinut o atestare europeană a fost, în 2011, Magiunul de Topoloveni, care are acum o atestare pentru „indicaţie geografică protejată” (IGP) şi apoi, pentru alte trei produse s-a cerut atenţia forurilor de la Bruxelles: pentru telemeaua de Ibăneşti, pentru novacul afumat de Ţara Bârsei şi pentru salamul de Sibiu. Un al cincilea dosar a fost depus la Ministerul Agriculturii, pentru verificările de dinaintea analizei europene, pentru Caşcavalul de Săveni, care speră la un IGP 100% European (indicaţie geografică), după cum a declarat Viorel Morărescu, director în cadrul MADR.
Acesta recunoaşte că România nu are nici pe departe numărul de produse cu atestări europene pe care îl merită şi spune că aici cauzele sunt diverse. „România a intrat în Uniunea Europeană târziu, când alţii aveau deja sistemele bine puse la punct şi produse atestate. Pe de altă parte nu am avut implicare nici din partea producătorilor, nici din cea a ministerului şi nici a grupurilor care se puteau implica, fiindcă orice atestare şi verificare presupune nişte costuri care nu sunt mici. Apoi produsele trebuie să fie de notorietate, să fie cunoscute de membrii unei comunităţi pentru a putea fi acceptatămai uşor şi pentru a putea obţine atestări naţionale sau europene. Cei care obţin atestări, la rândul lor, primesc mai uşor fonduri europene şi sprijin”, a explicat Viorel Morărescu.
Pe lângă dosarele déjà avizate, pe masa celor din Minister, se află şi cele ale unor produse precum Scrumbia de Dunăre, Pita de Pecica, pâinea preferată de Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al Românie sauPlăcinta de Rubarbă, care se pregăteşte în zona Sighişoarei.
De fapt, în România ar putea fi identificate mai multe produse tradiţionale, fiindcă există un patrimoniu promiţător de astfel de alimente, aşa cum există poveşti extraordinare care le însoţesc şi care ar putea fi puncte de plecare pentru campanii de promovare de bun gust şi de bun augur.
Dar pentru identificarea şi promovarea prealabile este nevoie de strategii, aşa cum spune şi directorul MADR, de un plan real şi foarte bine conturat, pentru fiecare zonă în parte şi pentru întreaga ţară, ca tot unitar.
A avea sau a nu avea produse?
Producătorii români încep să iasă la evenimente gastronomic internaţionale, la târguri, la cursuri şi la prezentări. Perioada în care aceştia erau legaţi de zonele lor şi îşi dedicau mai tot timpul producţiei a apus, fiindcă acum cei mai mulţi dintre ei participă la cursuri, la traininguri, au consultanţi de marketing şi studii serioase în domeniu, aşa că “produsele tradiţionale” intră într-o mult-dorită zonă a specialiştilor. Şi se simte…
„Am fost la numeroase târguri de gastronomie. La Paris, de exemplu, mulţi dintre cei care ne-au gustat produsele au vrut si să le cumpere Materia primă din care se produc alimentele este foarte important, iar noi avem materie primă bună”, spune Morărescu, care se poate lăuda şi cu un doctorat în domeniul siguranţei alimentare.
Este într-adevăr material primă din România mai sănătoasă? Da. Cel puţin aşa spune Ioan Tătăran, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Produse Tradiţionale din Maramureş, el însuşi producător de produse din carne de porc Mangaliţa şi nu numai. „La noi, în România, vaca paşte încă pe păşune, in agricultura intensivă abia acum pătrunde, aşa că cea extensivă, mai sănătoasă, mai rezistă. Legumele şi fructele au stropiri puţine, iar condimentele se fac în casă”, spune şeful producătorilor maramureşeni, un personaj charismatic, pe care nu îl poţi trece cu vederea. Un om în ale cărui ateliere se produc 5-10 sortimente de produse din carne, cârnaţi, caltaboşi, tobă.
Aşa cum cer legile în vigoare, în satul Lăpuşel din comuna maramureşeană Recea, la Tătăran, se produc cel mult 400 de kilograme de produse pe zi. Acesta este maximum-maximorum acceptat pentru un producător pentru a fi inclus pe listele MADR, aşa că, producţia nefiind foarte mare nu se pune problema exportului, pentru producătorii români.
În plus, pe lângă limita impusă de legi, costurile mari pentru atestări europene şi lipsa reală de sprijin pentru întocmirea caietelor de sarcini fac ca cele mai multe bunătăţi româneşti să nu ajungă în atenţia Europei. „La direcţiile agricole nu ne ajută nimeni. Oricum aici, când e vorba despre atestări europene nu vorbim despre un bade, care face ce poate acasă la el. El nici nu ştie cu ce l-ar ajuta atestările: i-ar adduce mai uşor fonduri europene, ar primi nişte bani”, spune zootehnistul care conduce producătorii maramureşan.
Chiar dacă nu are nici o marcă DOP sau IGP pe produsele lui, lui Tătătan i-ar plăcea să obţină măcar pentru șoldul Afumat de Mangaliţă o „denumire de origine protejată”. La fel şi pentru cârnaţii afumaţi de Mangaliţă…fiindcă merită.
Povestea unui produs tradiţional
Pentru produsele lui Tătăran au fost completate caiete de sarcini şi s-au obţinut atestările de produse tradiţionale. Cârnaţii de Mangaliţa, de exemplu, au o istorie de peste 150 de ani şi au apărut după ce gospodarii din zonă şi-au pus problema cum să păstreze pentru perioade mai lungi carnea obţinută după tăierea porcilor de Crăciun, obţinută printr-un adevărat ritual la care participau toţi membrii unei familii, rudele şi vecinii.
Povestea din caietul de sarcini merge şi mai departe…fiindcă o perche din cârnaţii afumaţi din carnea porcului tăiat de Crăciun să fie păstrată pentru masa de Paşti şi să fie pusă într-un coş care era sfinţit de preot la Biserică.
În coşul familiei era pus, pe lângă vestiţii cârnaţi, şi șoldul Afumat de Mangaliţă, care nu era uşor de cărat de copiii familiei. „Şoldul, care stătuse şase săptămâni în saramură, scos în vinerea mare şi lăsat la desărat în apă, era dus duminica la sfinţit cu coşarca. Noi, copiii, duceam coşul şi ne era greu, dar mama nu ne lăsa să îl punem pe jos au să ne văităm, fiindcă ţinea să fim văzuţi ca o familie cu stare în sat, să fim în rând cu lumea”, îşi aminteşte Tătăran, din vremurile când toate erau altfel.
De ce se pierd atestările pe drum?
Dacă Tătăran ar vrea un DOP în „ograda lui”, Marinela Petran, şi ea producător şi lider de opinie pentru cei asemenei ei din Vestul ţării, lucrurile nu sunt la fel de simple.Ea spune că ar fi vrut să obţină atestări pentru Pita de Pecica, pâinea preferată de Ceauşescu şi de mulţi alţii, dar a obosit să completeze hârtii, aşa că nu a mai depus caietul de sarcini. Mai mult, aşa cum spune sincer chiar ea, „La noi, nici măcar nu s-a înţeles exact ce trebuie făcut pentru a se obţine o denumire protejată, un DOP. Ca să facem demersurile ar trebui să fim protejaţi. Am propus Primăriei să susţină Pita de Pecica, ca să ne fie mai uşor. Fără impicarea comunităţii nu se pot face paşii necesari”, a explicat Petran.
Aceasta a dat exemplul unui produs de patiserie pentru care se cer avizări europene. Pentru a se obţine acestea este nevoie ca, în fiecare etapă, să existe certificări, de când e grâul pe câmp, că acesta e ecologic, trecând pe la moară, care trebuie şi ea să poată dovedi că produce în sistem ecologic făina, până la brutăria în care se obţine produsul finit, adică pâinea sau cozonacul cerut.
Nu e simplu pentru nimeni să obţină toate certificatele acestea şi nici ieftin nu e, dacă doar pentru o brutărie se cer 1.500 de euro şi,pentru întreg lanţul, costurile estimative de certificare sunt de 3.000 de euro. În plus, pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor cerute, este nevoie de tehnologii specifice şi multe altele.
Pentru a se mai reduce din costurile necesare obţinerii recunoaşterii produselor ca, fiind tradiţionale, ar putea să se introducă în nomenclatorul MADR o nouă categorie, a produselor locale, care să fie mai puţin restrictivă, după cum spune Marinela Petran, care să nu fie neapărat ecologic sau tradiţional.
Ce legătură există între produse tradiţionale, turism rural şi…migraţie
Producătorii locali români, întorşi de la cursuri desfăşurate în Elveţia, spun că ceea ce fac ei, mărfurile pe care le vând, pot fi cheia care să deschidă drumul spre viitor al satului românesc, fiindcă dacă se fac unităţi de procesare sau ferme în mediul rural, acestea devin celule de dezvoltare pentru comunităţi şi oferă ceea ce trebuie agropensiunilor din zonă, care se pot dezvolta mai bine cu produse recunoscute ca fiind tradiţionale decât cu unele comune, fără personalitate, fără poveste, fără rădăcini.
În acest sistem, producătorii oferă locuri de muncă celor care muncesc pentru ei, dar şi perspective de bun augur pentru turismul rural, care poate atrage atrage turişti, dornici să cunoască România şi să se bucure de ceea ce îi este specific, aşa că pot creşte veniturile membrilor comunităţii. O comunitate prosperă şi cu viitor poate fi, cu adevărat, una capabilă să îşi păstreze tinerii şi să îi convingă să renunţe la idea emigrării.
Aceasta este lecţia pe care au învăţat-o producătorii din România în Elveţia şi pe care ar vrea să o explice oricui ar vrea să îi asculte dintre reprezentanţii autorităţilor.
„Avem multe de promovat. Avem salamul de Nădlac, plăcinta întinsă de Turnu, ceapa de Vingu, care este foarte bună şi ar merita un D.O.P. sau un I.G.P, dar nu avem cum să le atestăm. În România nu sunt organisme capabile să facă informarea şi pregătirea caietelor de sarcini necesare”, spune Marinela Petran, unul dintre oamenii care pare să fi obosit să se lupte cu morile tradiţionale de vânt.
 
 
 
Tradiţii, cu profit la purtător de 20-25%
Pe de altă parte, Morărescu recunoaşte că nu e un demers inutil cel al producătorilor care reuşesc să obţină avizările şi fără profit, fiindcă vânzările lor cresc imediat după atestări cu 20-25%, ceea ce nu e puţin. „Acesta este un semnal bun din partea cumpărătorilor şi trebuie să mergem pe acest trend ascendant, fiindcă vrem să avem o populaţie sănătoasă, care consumă produse sănătoase”, zice Morărescu.
Ce înseamnă alimente sănătoase? Înseamnă cât mai apropiate de natural, cu termene de garanţie cât mai scurte, fără prea mulţi aditivi şi conservanţi.
Cine poate face ceva? În primul rând, asociaţiile de producători şi producătorii, care sunt cei mai în măsură să vorbească despre ele, apoi autorităţile şi mass-media care pot, împreună, genera dezbateri în urma cărora să apară cele mai bune soluţii pentru toţi.