Transhumanța a fost și este considerată de mulți intelectuali, scriitori sau filosofi, esența neamului românesc, parte integrantă a vieții pastorale. În ultimele decenii, însă, odată cu avansarea agriculturii industriale, această tradiție s-a diminuat din ce în ce mai mult, iar în curând riscă să dispară.
Transhumanța este o deplasare temporară, altitudinală și latitudinală a turmelor de oi pentru iernat, o fază avansată a păstoritului, apărută din necesitatea folosirii eficiente a pășunilor și a fânețelor situate la mare distanță de satul de origine al oierilor.
Într-o postare pe pagina personală de facebook, fermierul Aurel Pană povestește o întrevedere pe care a avut-o recent cu un tânăr crescător de ovine din județul Dâmbovița. Agricultorul de 42 de ani îngrijește 800 de oi și este la a treia generație, ducând mai departe tradiția transhumanței. Tânărul spune, însă, că nu crede că va mai dura mult acest fenomen, pentru că pășunile sunt în proprietatea crescătorilor de animale și nu mai are unde să meargă cu oile. Practic, odată cu avansarea tehnologică și industrializarea agriculturii, transhumanța dispare.
Dispariția acestui obicei împământenit de sute de ani este doar una dintre problemele cu care se confruntă astăzi ciobanii români. Lâna de oaie, care pe vremuri era folosită în industria textilă, nu mai are căutare astăzi, iar ciobanii se văd nevoiți să plătească doar ca să se scape de ea sau să-i dea foc. Nici consumul de carne de oaie nu merge foarte bine în România. Cu excepția sărbătorilor Pascale, românii preferă să consume altceva. Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, un român consumă în jur de 2 kg de carne de oaie pe an.
Colac peste pupăză, în ultima vreme există discuții tot mai aprinse și pe tema interzicerii exportului de animale vii, care în ziua de azi reprezintă una dintre puținele surse sigure de venit pentru crescătorii români de ovine. Nici despre abatorizare nu se poate vorbi în unele zone, pentru că deși România are, pe hârtie, o capacitate de abatorizare mai mare decât ar avea nevoie, abatoarele sunt dispuse neuniform, iar fermierii din mai multe zone sunt nevoiți să bată sute de kilometri pentru a ajunge la un centru unde să-și sacrifice animalele.
În aceste condiții, România a pierdut deja mult din efectivul de ovine pe care îl avea în urmă cu zece ani, iar fără o strategie serioasă de reabilitare a sectorului, crescătorii de ovine spun că viitorul nu arată strălucit.
