Uite așa stau țăranii și fermierii zilele astea, cu un ochi la câmp sau animale și cu altul la televizor sau pe telefon, să vadă ce se mai întâmplă și ce se mai interzice. Că ordonanțele militare trebuie respectate, dar nici agricultura nu așteaptă. Iar aici ar fi nevoie ca autoritățile să fie mai clare, mai ales că e sigur că anul acesta, cel puțin, producția agricolă internă ar putea fi baza aprovizionării românilor. Dacă rutele de transport vor fi și mai tulburate de pandemia de coronavirus, măcar din țară să fim siguri că avem de mânca. Și asta nu va fi o problemă, spun asta bazându-mă pe declarațiile fermierilor. Numai că acum se văd rezultatele politicilor economice și comerciale care au făcut să apară anumite zone de cultivare și aprovizionare pentru anumite produse, așa cum a devenit o regulă și în Uniunea Europeană. Iar asta te face vulnerabil într-o astfel de situație și mă întreb unde sunt strategii mondiali (sau măcar cei comunitari), care pregătesc mii și mii de scenarii pentru tot felul de situații, reale sau imaginabile? Pe vremea Războiului Rece erau planuri de acțiune de ambele părți, atât de detaliate, încât se știa și culoarea ochilor militarului care va apăsa butonul de lansare a rachetelor.
Și acum? Am senzația că am fost prinși în pielea goală. Unde sunt scenariile de acțiune la nivel comunitar în astfel de situații? Sigur, există ceva pus pe hârtie, există declarații de solidaritate, numai că asta în teorie. În practică, rămânem fiecare singur, solidaritatea se diluează. Acum un an de zile, date oficiale arătau că cele mai nepregătite în caz de epidemie ar fi statele din Africa. Nicidecum Italia, Spania sau Statele Unite ale Americii. I se pare cumva cuiva că aceste țări fac față cu brio epidemiei de coronavirus?
Asta e, teoria ca teoria, practica ne omoară. Revenind la ce va fi după ce necazul va trece, pentru că asta se va întâmpla, trebuie să ne creăm un nou stil de viață. Și nu vorbesc la nivel individual, ci ca societate. Trebuie să ne asigurăm că orice se va întâmpla, mâncarea nu va fi o problemă. Putem să rezistăm fără banane, kiwi și mango, dar nu fără grâu, porumb, lactate, carne, fructe și legume. Iar toate astea pot veni fără nici o problemă din producția internă. Acum ar fi momentul să transformăm potențialul agricol de care vorbim în certitudine. Dar asta nu se poate face fără acțiuni decisive ale autorităților. Sigur, în vremea asta cam toate resursele sunt îndreptate către sistemul de sănătate. Dar după valul ăsta va fi nevoie ca cineva să aibă curaj și să transforme agricultura României. Nu cu declarații se face asta și nu cu priviri încruntate aruncate în stânga și dreapta. Ci cu o strategie națională, sau cu Planul Național Strategic de care tot vorbim și vorbim. Chiar, cât o fi avansat întocmirea acestuia? Că discuțiile și negocierile se pot purta foarte bine și în online.
După ce ne vom reveni, cine va avea curaj și putere de decizie va hotârî că agricultura e poate cel mai important domeniu, că dacă nu ai hrană să ții oamenii în viață, degeaba ai cel mai bun internet din lume sau cele mai multe autostrăzi. Sigur, și astea trebuie făcute, dar agricultură are nevoie de mulți bani. Trece coronavirusl, rămâne seceta. Deci ai nevoie de irigații. Ai nevoie de bani pentru cercetarea agricolă și ai nevoie de și mai mulți bani cu care să asiguri accesul tuturor în piață. Degeaba avem sute de mii de mici producători dacă ei produc doar pentru ei și ce iese în plus aruncă. Cine îi știe, cine face legătura între ei și orășeni, adică aceia care le pot cumpăra marfa? Poate că ce a gândit fostul ministru Daea nu era neapărat o idee rea. Trebuie lăsat ce e greșit deoparte, dar un lanț de colectare și livrare de la țară către orașe nu e rău. Eu abia aștept să văd un mic magazin la colțul străzii de unde să iau 10 ouă de la o mică fermă din Ciorogârla, un pui crescut într-o gospodărie din Spătaru, de la Buzău, sau niște mere de la Voinești. Ce e rău în asta? E alegerea mea să cumpăr produse românești. Doar că alții ar trebui să se ocupe să mi le aducă aproape.
este parte a
